Toti isi purtau negrul, pana cand...

de Andrioaie Catalin Iulian

"Oamenii se plimbau dintr-o parte în alta. Nu se plimbau oricum, ci dintr-o parte în alta. Zeci, sute, mii, milioane, miliarde de oameni. Bărbaţi şi femei. Pantofi negri, costum negru, cămaşă neagră, pălărie neagră. Toţi îşi purtau negrul. Bărbaţii aveau pălării mai mici, femeile aveau pălării mai mari. Toţi erau la fel, toate erau la fel. Era ca o înmormântare la care era invitată toată lumea. O înmormântare la care nu aveai cum să nu vii. Numai că nu era o înmormântare. Nimeni nu scotea un sunet. Toţi ţineau capul în jos. Nimeni nu vedea pe nimeni. Pălărie după pălărie. Costum după costum. Om după om. Mergeau ca soldaţii, în şiruri foarte ordonate. Cu aceleaşi mişcări, în acelaşi timp. Un şir se ducea, altul venea. Unul se ducea, altul venea. Dintr-un orizont într-altul, numai şiruri de oameni. Om după om, pas după pas. Nimeni nu gândea. Toţi ştiau. Nimeni nu punea întrebări, toţi aveau răspunsuri. Asta trebuiau să facă şi asta făceau. Trebuiau să meargă dintr-o parte într-alta. Pas dupa pas. Om după om, şir după şir.
Numai că un om s-a oprit din mers. A ridicat capul şi s-a uitat la ceilalţi. Imediat a fost dat la o parte din şirul lui. Cel din spatele său nu putea să meargă mai departe. Acum, omul a rămas fără şir. Nu putea să intre nicăieri, nu era loc. Începu să se uite la oamenii care treceau pe lângă el. Parcă ar fi fost toţi la fel. Doar că unii veneau şi altii se duceau. Se simţea singur şi era singur. Nu mai era nimeni în afara şirurilor. Toţi erau acolo unde trebuiau să fie. El era singur. Aşa începu el să gândească.
După o vreme, nu se ştie de ce, începu să vorbească. Vorbea de unul singur. Până când se opri lângă el o femeie. Fu şi ea dată imediat afară din şirul ei. Ridică faţa din pământ şi se uita la el. O vreme s-a uitat la el şi l-a ascultat cum vorbeşte singur. Apoi, a început să vorbească şi ea, tot singură. Apoi, au început să vorbească împreună. Se pare că se înţelegeau. Au vorbit multă vreme şi s-au înţeles. Până când nu s-au mai înţeles. Parcă vorbeau două limbi diferite. Aşa că au plecat, unul într-o direcţie, celălalt, în cea opusă. Şi au mers mult, până când niciunul nu-l mai vedea pe celălalt. Acum, bărbatul era iar singur. Singur între două şiruri de oameni. Unul se ducea. Altul venea. Costum dupa costum. Om dupa om. Pas dupa pas.
Omul a început din nou să vorbească de unul singur, însă nu îi mai plăcea. Parcă s-a dezobişnuit să vorbească singur şi, oricum, se plictisise de vorbit. Aşa că începu să cânte. Nu se ştie de ce, dar el cânta. Mai întai fredona. Apoi, utiliza chiar şi cuvinte. Până când a realizat că putea să facă acelaşi lucru ca până acum, numai că era puţin schimbat. În loc să vorbească de unul singur, acum cânta de unul singur; şi a numit acest lucru muzică. Acum, ceea ce gândea era spus cu o voce modulată. Tare îi mai plăcea să cânte. Aşa de tare, încât, simţea nevoia să arate şi altcuiva. Dar cui? Atunci îşi aminti de acea femeie. Începu imediat să fugă spre ea. A tot fugit, până a văzut-o. Vorbea de una singură, însă făcea şi un lucru tare ciudat. Se mişca dintr-o parte într-alta, însă nu se mişca constant. Nu, ea nu mergea, ci se mişca abrupt; când înainte, când înapoi. Când ridica privirea, când o lasa în pământ. Îşi arunca mâinile peste cap şi le aducea, iar, lângă cap. Când femeia îl văzu pe bărbat, se opri din ceea ce făcea. Atunci, bărbatul începu să cânte. Voia să-i arate ce descoperise el. Şi cântă. Când termină, femeia spuse E foarte frumos, dar ce e? Bărbatul, mândru, răspunse E muzică. Apoi, amândoi tăcură. Femeia începu să se mişte din nou. Când aceasta termină, bărbatul ăi spuse Şi ce faci tu e foarte frumos, dar ce e? La rândul ei, femeia răspunse mândră E dans.

Au început să cânte şi să danseze împreună. Costum lângă costum. Pas lângă pas. Om lângă om. "